Un minut

Doar în bătaia vântului poți să-ți testezi echilibrul. În direcția valurilor sălbatice, îți abandonezi corpul, îți ții respirația, numeri… te întrebi până când va trebui să tot numeri? Cauți în tine alternative de căi, pe cele mai lungi, cele care ocolesc cât mai de prisos drumul drept, atât de drept încât capătă forma unui punct într-o iluzie. Le cauți, iar în căutarea aceasta ajungi, câteodată, să le creezi chiar tu – strigăte de auto-ajutorare. Dai sens unor drumuri ambigue, lungi, secvențiate în părți necronologice, deconectate, născocite de un suflet fugar, o minte răzvrătită împotriva ei înseși. Dai un sens fiindcă întregul tău corp și suflet sunt injectate cu dezordinea unor răspunsuri fără întrebări, unor întrebări fără răspunsuri. Un sens alternativ pentru corul tuturor chemărilor de sens.

În minutul dintre două întrebări, privești deasupra ta, captezi frecvențele de pretutindeni, le lași să te pătrundă și pătrunzi în vibrație. Eliberare, reminescențe ale unei ființe cândva lipsite de durere, dorință degenerată a liniștii și împlinirii nevoilor uitate. Dorința unor umeri lipsiți de apăsare, a unei inimi lipsite de contracții înțepătoare, a unei priviri odihnite, a unui zâmbet autentic, a unei ordini mentale. Minutul în care tot ceea ce a existat, este și va fi e în tine și tu ești în tot. Minutul în care îți recapeți seninătatea, în care știi că indiferent de tot ce se va întâmpla, vei fi bine.

Dar minutul se scurge și te blamezi pentru incapacitatea de a te menține constant, de a simți ceea ce îți face bine. Te învinovățești și ți-e rușine pentru fiecare minut de liniște pe care nu ai reușit să-l îmbrățișezi complet. Mintea ta o ia razna, din nou, începi numărătoarea, din nou, îți revin apăsările, sentimentul de piele întinsă, arsă și de ochi pregătiți, de mult și întotdeauna, să plângă.

Te forțezi să-ți îndrepți spatele dar ceva îl ține, împietrit. Închizi ochii în încercarea de a sta față în față cu tensiunea din tine, cu gândurile obsesive, o încercare repetitivă condamnată, fiindcă, fără să realizezi, pui față în față tensiunea cu tensiunea, gândul cu același gând. Și pare că e ori varianta asta, ori acoperirea ochilor și înaintarea-încotro?-nu știi, dar speri.

Și e greu, prietene. E greu să trăiești și prin tot acest proces și în ceea ce se prezintă a fi realitatea, simultan, neobosit de atâta oboseală, să înaintezi, conștient de tensiunea ta, în fiecare pas pe care ți-l impune exteriorul și în fiecare pas pe care ți-l impui tu. Pentru că fără să îți dai seama, îți impui ca la fiecare pas să mai pui o cărămidă în temelia acelui ”bine” din ”va fi bine”- ul pe care te-ai săturat să îl auzi dar râvnești să-l simți. Nu îți dai seama că în timp ce te blamezi pentru pierderea minutului de stabilitate, de fapt ai trăit un minut de stabilitate, venit din interiorul tău mai vindecat decât ieri. Dintr-un nucleu de lumină, acoperit de prea multe straturi uscate pe care tu ai curajul să le privești, așa cum ți-s ochii, să le atingi, să te arzi și, într-un final, să le îndepărtezi. Fără să îți dai seama, descoperi ceea ce câteodată e căutat o viață întreagă, te descoperi. Exact așa cum ești, la fiecare pas, cu toți intrușii din mintea ta, toți spinii din suflet, dar cu inteligența pictorului care se apleacă peste opera sa, pentru a 100-a oară, cu răbdare și obiectivitate, să retușeze o umbră. Te descoperi fără să fii conștient că o faci, te descoperi în fugă, în lupta zilnică, în minutele de liniște. Descoperi profunzimile unei ființe dragi, te apropii din ce în ce mai mult de ea. Descoperi iubirea de sine, necondiționată, lumina care răspunde tuturor întrebărilor și ridică întrebările pentru toate răspunsurile obsesive.

E un gând. Nu-mi permit să-ți spun că totul va fi bine, ar fi o lipsă de respect pentru concretul pe care chiar îl faci, tu, la fiecare pas, pentru acest ”bine”. Fiindcă e o minune tot ceea ce faci, oricât de mic ar părea în ochii tăi, e o minune că te ridici din pat după cele câteva ore în care ai rezistat furtunii de gânduri și emoții, că răspunzi cu atâta căldură celorlalți încât ajung să-ți spună că nu pari să treci prin toate astea, că îți simți emoțiile și rămâi, cu o încredere de piatră, în fața valurilor și a vântului. Și nu, nu sunt lucruri triviale, nu pentru cineva care e măcinat de interior, de realitatea unei ființe care s-a deschis întregii lumi, cu toate aspectele ei, care a fost destul de puternică să înfrunte impactul primei lovituri și să-și asume acest proces chinuitor de auto-descoperire. Prioritatea ta este interiorul și conștientizezi că doar dintr-un bine lăuntric poți crea bine și în afară. Și le faci, simultan.

Chiar le facem, prietene.

Diana Andriescu

Imagine:  Peter H from Pixabay

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Previous article

Relájate apartando la tecnología

Next article

Why are you overthinking?