În josul râului

În josul râului

În josul râului, unde apa se însoțește pe ea însăși în curgere, în lupta cu pietrele, spirite neclintite în fața nașterii și a morții epocilor, se odihnea Viața. A auzit cândva, pășind temătoare prin mulțimea de Vieți, că trebuie să fie, să gesticuleze neîntrerupt pe scena comico-tragică a realității. Lângă râul care se contopea cu sine însuși, își simțea respirația grea de mirosul sinelui împlinit prin sine, privirea rănită de claritatea apei, vocea suprimată de râsetele ei și-ale pietrelor. Dar încă respira, încă privea, încă șoptea. Șoptea spre Sine și spre Pământ, spre Pământ și spre Sine, simultan, tremurând, rămânând, înflorind din această contopire.

Plângea în amintirea călătoriilor prin Vânt, pentru toate ascunzișurile de pe Câmpie, unde putea să respire aer statornic, pentru toate rătăcirile în Pădure, unde doar umbra copacilor o făceau să simtă că este. În umbra cărora, desculță, pe frunze prea ascuțite pentru tălpile ei, sărea, până la coroanele lor, să le mulțumească.

Plângea în toate Mările care au ademenit-o în valurile lor, care au forțat-o să înoate așa cum ghida Vântul. Plângea pentru Vânt, fiindcă nimeni nu plânge vreodată pentru el. Cuprindea în sensibilitatea ei toți stropii de apă mângâiați în Adieri, striviți în Furtuni, răpiți din casele lor de Vârtejuri, înghețați de Ger, absorbiți de solurile uscate în Secetă. Îi aduna pe toți și îi vărsa în acest râu, râzând împreună cu el la întâlnirea Pietrelor, alergând cu el printre crengi căzute din locul lor, plutind unde Nisipul era neted și Vântul liniștit. Dansau sub Soare.

Dansau, fiindcă nimeni nu i-a spus vreodată să nu danseze atunci când plânge. Dansau în pașii libertății, ascunsă sub semnătura epocilor, ferită de raze, de formele schimbătoare ale norilor, de labirintul nopții și căile-i luminate, de simplitatea zilei, îngropată sub nisipul din râu. Își lăsa Spiritul să cânte după propriul dans, luând forma undelor a tot ceea ce a fost și este, aruncându-se în dezordinea lor, descâlcindu-le în mișcare dezordonată. Cerul devenea toate cerurile apuse, se descoperea în toate-i culorile, în ceața-i grea, în emoția răsăriturilor, în dorul căldurii și plânsu-i rece, în liniștea seninului. Se descoperea în Lumină.

Învăța. În acel dans dezordonat, în josul unui râu ce se vărsa în el însuși, sub toate cerurile trecutului, pe solul uscat, renăscut prin lacrimile ei, departe de umbra copacilor, în mângâierea tuturor vânturilor care au lovit-o vreodată, lăsând râul să-i curețe tălpile, îmbrățișând câmpia, înflorind dinăuntrul tuturor, învăța.

Învăța să fie.

 de Diana Andriescu

Image:  David Mark from Pixabay

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *